Dezvrăjire

Ochii încep să-i scînteieze pe măsură ce chipul i se-apropie de-al lui. Îi cuprinde gîtul cu degetele tremurînde, închide ochii și-l sărută lung și apăsat pe obrazul stîng. Își lasă capul să cadă pe spate, iar părul negru lung și mătăsos i se răsfiră încet pe bluza turcoaz. Fusta ei albă înflorată începe să se unduiască ușor cînd el își petrece mîna peste mijlocul ei micuț. Degetele lui încep să se plimbe repede în sus și-n jos pe spatele ei, parcă-ncercînd să oprească timpul în locul ăla, pe bancheta verde-murdar a rapidului de Ikebukuro. Zîmbește, pierdut în dulceața-mbrățișării. Apoi, parcă străfulgerat de-un gînd negru, începe s-o gîdile pînă cînd fata se îndepărtează de el c-un țipăt scurt. Ochii li se-ntîlnesc și-ncep să rîdă amîndoi cu poftă. Vagonul e plin, dar ei sunt parcă în altă lume. O clipă mai tîrziu, ea zîmbește malițios, se-apleacă și-ncepe să-l mîngîie pe picior, cu privirea ațintită asupra firelor de păr de pe piciorul lui, care se burzuluiesc și se reașează în urma mîinilor ei curioase ca un bătrîn ursuz trezit din moțaială. Contrariată, ea își face mîna pumn și-ncepe să-l frece pe pulpă pînă îi înroșește pielea. Îl doare, dar nu ripostează. Ochii ei sunt pe altă lume, pierduți poate într-o pădure fermecată, în care copacii prind viață și-i susură povești fantastice despre prinți chipeși și aventuri încă nescrise. Cînd nu mai poate suporta durerea, el o apucă ușor de talie și-o trage spre el. Din nou, ochii li se-ntîlnesc și-ncep să rîdă cu poftă.

Trenul a ajuns la capăt de linie. Se ridică amîndoi de pe banchetă și se-ndreaptă spre ieșire, ținîndu-se de mînă. Cînd ajung la baza scărilor, el o mai privește o dată în ochi și-i cuprinde umerii, protector. Nu-și dezlipește ochii de la ea, dar în zîmbetul lui s-a strecurat o umbră de tristețe, de parcă lumea i-a fost dezvrăjită. Ea se lipește docilă de el și-ncep să urce treptele încet, absenți.

Pînă adineauri și-au aparținut pe deplin. Dar tatăl a observat azi în gesturile fetei primele zvîcniri de femeie.

“Măcar s-o mai duc pînă în capul scărilor. Și-apoi îi dau drumul din îmbrățișare.”

Dedicație tîrzie pentru un prieten

N-am prea mulți prieteni, îi pot număra poate pe degetele de la o mînă. Și dintre toți, El este aparte. Mi-a fost profesor, mentor și spirit îngemănat. Un PRIETEN.

Cum ziceam, mi-a fost mai întîi profesor. Deși era și el doar un copil, încă la facultate, stătea cu înțelepciunea și răbdarea unui bătrîn sfătos cu orele să buchisească fraze cu mine și colegii mei pînă dădeam de cap pîrdalnicelor ălora de-atributive… Uneori se-amuza, alteori aștepta răbdător, alteori desena cele mai năstrușnice scheme pe tablă, pînă vedea că ni se luminează chipul a-nțelegere. Cînd nu știam cîte-un kanji, începea să ni-l deseneze pe tablă, după care își amintea și de-ăla, care are același radical, și de-ălălalt, care are aceeași citire, și de altul, și de altul… Și scria de zor, și țesea povești desenate și-ncîlcite pe tabla din sala 131, pînă cînd rămînea fără pic de spațiu. Și-apoi se dădea un pas înapoi, încă roșu la față de-ncîntare, și – cînd își dădea seama că s-a abătut complet de la ce voia să ne explice inițial – se fîstîcea ca un copil prins cu mîinile-n borcanul cu miere și privea pe jumătate amuzat, pe jumătate vinovat cum noi scrijeleam cu-ndîrjire-n caiete.

Tot el venea în fiecare sîmbătă la 8 dimineața să ne țină cursul de literatură veche. Din toată facultatea, numai noi eram în clădire. Intra în clasă, somnoros și cald, se sprijinea cu fundul de catedră și-ncepea să ne povestească despre Prințul strălucitor (Genji), slăbiciunea doamnelor de la Curte din epoca Heian, despre poeziile de dragoste din Kokinshū și Man’yōshū, despre istorisirile lui Ihara Saikaku și-apoi iar despre Genji… Cumva, personajul ăsta îi revenea pe buze cu voluptatea unei prime și dulci iubiri nipone.

Nu-mi amintesc să fi văzut în ochii altcuiva atîta uitare de sine cînd era la catedră. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată să devin profesoară înainte să-l cunosc pe el. Și nu știu cum aș fi putut trăi fără să fiu la catedră.

Apoi, dintr-o frumoasă întîmplare, a intrat în viața mea și m-a-nvățat să cresc. Și ce dacă nu mai creștem împreună? 😛

La Mulți Ani, frumosul meu Prieten :).

Frică

Mi-e frică să dorm singură. Mi-e frică să privesc în urmă și să văd că nu m-ai iubit niciodată. Mi-e frică să privesc în urmă și să văd că n-am iubit niciodată.

Mi-e frică să dorm singură. Mi-e frică de păianjeni. Mi-e frică de tăceri.

***

Mi-e frică să dorm singură.

Aseară am închis radioul și-am ascultat tăcerea.

***

Mi-e frică de ridicol.

Ieri mi-am cumpărat o pălărie roșie, mi-am pus-o pe cap și-am ieșit așa-n oraș.

***

Mi-e frică să dorm singură.

Ieri m-a sunat o prietenă și mi-a propus să locuim împreună. I-am spus că prefer să dorm singură.

***

Mi-e frică de înălțime.

Ieri am urcat la ultimul etaj dintr-un zgîrie-nori, m-am lipit de geam și am privit în jos.

***

Mi-e frică să dorm singură.

Aseară am închis toate luminile și am gustat întunericul.

***

Mi-e frică de gura lumii.

Ieri am intrat într-un salon de tatuaje și mi-am făcut un tatuaj pe tot spatele.

***

Mi-e frică de libertate.

Prin cotloanele copilăriei

De pe la 16 ani nu mai dădusem decît foarte rar pe la bunică-mea pe la țară, convinsă fiind că viața la București e tot ce mi-aș putea dori. Aveam prieteni peste prieteni, locuri și oameni pe care-i descopeream plină de încîntare, iubeam, mă plimbam peste tot și uitasem cu totul de bătrînii care-și duceau liniștit viața în aceeași curte pe care o știam de mic copil, convinsă fiind că o să rămînă acolo mereu. Îmi mai aduceam aminte răzleț de vacanțele la bunici, dar numai cît să-mi spun din nou cît de frumoasă și simplă e viața la oraș, fără budă în fundul curții și fără noroi în bătătură. Că deh, eram fata lu’ mama, bucureșteancă, ce-mi trebuia mie curtea murdară a bunicilor?

Acum vreo trei ani, după mult prea multă vreme, am dat o fugă pe la țară. Tocmai intrasem în vacanța de primăvară și tata ne rugase, pe mine și pe R., să-i ducem bunică-mii un pachet și să-i mai reparăm una-alta prin curte. Între timp, bunicul murise, iar ea rămăsese singură-n bătătura ei, înconjurată numai de mîți și cîini (nu-i plîng neapărat de milă, pentru că are baba mea o gură cît o șură și bodogăne mereu pe toată lumea, de parcă s-adună toți dracii la gura ei). Era frumos și cald afară și începuseră să-nmugurească prin toată curtea corcodușii, caișii și vișinii, păsările cotcodăceau de mama focului prin curte, cîinii lătrau și ei ca apucații (că deh, mai văd și ei o față nouă și mai au alte picioare pe lîngă care să se gudure). Ce mai, era zi de sărbătoare, că venise fata de la București cu bunătățuri și glas voios :P.

Nici n-am simțit cînd a trecut timpul, iar pe măsură ce dădeam ture prin curte am început să-mi amintesc de toate cotloanele copilăriei: porumbăria din șura bucătăriei de vară unde gîngureau mereu păsările; cotețul găinilor de unde bunica mă trimitea în fiecare zi să adun ouăle, deși eu invariabil mă-mpiedicam și mă-ntorceam la bucătărie cu marfa înjumătățită. Sau grămada aia de cărămizi arse în jurul căreia ne-adunam buluc toții copiii cînd făcea bunicul țuica și așteptam cuminți să ne dea bunătățurile pe care ni le pregătea în jar – fie cartofi, fie porumb, pe care le înfulecam neclintiți, cu ochii lipiți pe picurii ăia delicioși care se scurgeau la nesfîrșit din cazanul ăla mare, negru.

Tuica

Și WC-ul din fundul curții în care mi-era mereu frică să intru, pentru că eram convinsă că la cît de-mpiedicată sunt, tot o să pic odată și-odată în groapa aia plină de rahat (n-am reușit performanța, totuși :P). Și porumbarul în care mă strecuram neștiută de nimeni și stăteam cu orele să curăț știuleții pentru porci, cocoțată fix în vîrf și aruncîndu-mă din cînd în cînd în mijlocul grămezii numai ca să aud foșnetul ăla sec și huruit care mă făcea să rîd cu gura pînă la urechi; sau în care mai găseam din cînd în cînd cîte-un pui rozaliu de șoarece, pe care-l ascundeam pînă venea vară-mea după mine și i-l vîram în față, poate-poate pleacă și mă lasă cu știuleții mei :P.

Porumbarul

Sau bucătăria de vară în care mirosea mereu a lapte proaspăt și a mentă, unde ne strîngeam cu toții zgribuliți cînd mai dădea cîte-o ploaie de vară și n-aveam nimic de spus și de făcut decît să ne uităm la mîții care alergau după insecte și să rîdem cu gura pînă la urechi.

Bunica-n bucatarie

De-atunci n-am mai uitat nici un amănunt din curtea bunicii, iar de fiecare dată cînd simt miros de iarnă, ca acum, îmi vine să fug grăbită-n casă și să mă lipesc de soba mare pe care bunica încă mai ține portocale la uscat :).

Liniște

Cînd mi se umple mintea de gînduri, nu mai pot să rostesc un cuvînt. Mă bîlbîi și-ncep să mă feresc de oameni. Și vreau să fug. Acolo unde e liniște.

IMG_1276

Acasă.

Religulous

Azi am regăsit pe True Activist un top al documentarelor alese de comunitatea lor de pe Facebook. În listă sunt și cîteva pe care încă nu le-am văzut, așa că am profitat de scurta mea vacanță și-am zis să mă mai umplu golurile. Dacă-i vorba despre vreun documentar care să ia puțin peste picior fanatismul religios sau chiar religia în general, contați pe mine! Le devorez. Mai ales acum, în perioada sărbatorilor de iarnă, cînd mă simt sufocată de sutele de mesaje care te-ndeamnă ca măcar o dată pe an să fii mai bun, să oferi o masă caldă sărmanilor, să adopți un cîine, o pisică, un șoarece sau mai știu eu ce, simt nevoia de puțin bun simț. Așadar am purces să văd Religulous, un documentar realizat de Bill Maher și Larry Charles:

Documentarul mi-a plăcut și nu prea. Mi-a plăcut pentru că pune degetul pe rană și confruntă cu mult umor o mulțime de propovăduitori și credincioși unul mai încuiat la minte ca altul, pe care îi reduce la tăcere uneori cu mici exerciții de logică de care aceștia se dovedesc complet depășiți. Mi-a plăcut pentru că aduce în atenția publicului pericolul pe care chiar religia, care în diversele ei forme se autoproclamă păstrătoare și salvatoare a moralității, o pune pentru chiar acea moralitate. Și nu numai atît. Sunt întru totul de acord cu concluzia pe care Maher o trage spre sfîrșitul documentarului, și anume că ironia religiei stă tocmai în puterea pe care aceasta o are de a împinge omul pe calea distrugerii.

Ce nu mi-a plăcut la documentar este mai ales atitudinea lui Maher care se așează pe sine în poziția de judecător suprem. Pentru credința lui în natura curioasă a omului, calcă în picioare fără drept de apel dreptul interlocutorilor săi la propria credință. Și-atunci despre a cui toleranță vorbim? El sugerează în documentarul ăsta că intoleranța religioasă este una dintre plăgile majore ale umanității și că este necesar să eradicăm religia pentru a scăpa de plaga asta. Mie mi se pare prea simplistă abordarea, și chiar mai mult decît atît, utopică. Și imi displace profund faptul că Maher își tratează chiar toți interlocutorii ca pe niște imbecili. De acord că pe mulți dintre ei așa și i-a ales, probabil de dragul efectului dramatic. Dar o discuție de genul celei propuse în documentarul acesta mi s-ar fi părut mult mai fructuoasă dacă ar fi fost mai riguroasă și într-o cheie mai serioasă. De altfel au fost cîteva concepte lansate și lăsate în coadă de pește, care ar fi meritat cu siguranță aprofundate (ex. neuroteologia).

***

Bill Maher: „The irony of religion is that because of its power to divert man to destructive courses, the world could actually come to an end. The plain fact is, religion must die for mankind to live. The hour is getting very late to be able to indulge in having in key decisions made by religious people. By irrationalists, by those who would steer the ship of state not by a compass, but by the equivalent of reading the entrails of a chicken. George Bush prayed a lot about Iraq, but he didn’t learn a lot about it. Faith means making a virtue out of not thinking. It’s nothing to brag about. And those who preach faith, and enable and elevate it are intellectual slaveholders, keeping mankind in a bondage to fantasy and nonsense that has spawned and justified so much lunacy and destruction. Religion is dangerous because it allows human beings who don’t have all the answers to think that they do. Most people would think it’s wonderful when someone says, „I’m willing, Lord! I’ll do whatever you want me to do!” Except that since there are no gods actually talking to us, that void is filled in by people with their own corruptions and limitations and agendas. And anyone who tells you they know, they just know what happens when you die, I promise you, you don’t. How can I be so sure? Because I don’t know, and you do not possess mental powers that I do not. The only appropriate attitude for man to have about the big questions is not the arrogant certitude that is the hallmark of religion, but doubt. Doubt is humble, and that’s what man needs to be, considering that human history is just a litany of getting shit dead wrong. This is why rational people, anti-religionists, must end their timidity and come out of the closet and assert themselves. And those who consider themselves only moderately religious really need to look in the mirror and realize that the solace and comfort that religion brings you actually comes at a terrible price. If you belonged to a political party or a social club that was tied to as much bigotry, misogyny, homophobia, violence, and sheer ignorance as religion is, you’d resign in protest. To do otherwise is to be an enabler, a mafia wife, for the true devils of extremism that draw their legitimacy from the billions of their fellow travelers. If the world does come to an end here, or wherever, or if it limps into the future, decimated by the effects of religion-inspired nuclear terrorism, let’s remember what the real problem was that we learned how to precipitate mass death before we got past the neurological disorder of wishing for it. That’s it. Grow up or die.”