Scrisori din Cipangu

Un proiect frumos, început acum vreo trei ani între prieteni, o să vadă în sfîrșit lumina tiparului zilele astea. Cum a inceput între prieteni, m-aș bucura să și fie sărbătorit între prieteni, așa că vă aștept la lansare :). După cum bine o spune unul dintre membrii fondatori ai proiectului, primăvara asta vin scrisori. Scrisori din Cipangu.

19 martie, ora 17:00, Librăria Humanitas Cișmigiu. 

cipangu cover page

 

 

De ziua ta

Cînd trebuia să plecăm diminețile, cu ochii cîrpiți de somn și nefericită nevoie mare că mă trezeai așa devreme, abia mă tîram pînă la mașina aia atît de albă și atît de dragă, care mirosea a tutun și tata. Dar mă grăbeam mereu s-ajung înaintea ta, ca să fur cît mai mult din ritualul tău de fiecare zi – te urcai alene pe locul din dreapta Lui, închideai ușa, îți treceai moale mîinile prin părul lung și negru ca smoala și-apoi ți-l prindeai în clama aia neagră, simplă, care ți-l ridica într-o coamă stufoasă și catifelată, desenîndu-ți-l în soarele răcoros al dimineții. Preț de cîteva secunde, cît dura să-ți aduni părul și să-ți dezvelești gîtul lung c-o mișcare inocent-senzuală, te pîndeam cu respirația tăiată din spate, atentă să nu-ți tulbur momentul acela de-o magică femininitate.

El era deja instalat pe locul șoferului și nu știu nici acum dacă ai observat vreodată cum uita adeseori să învîrtă cheia-n contact, pierdut în farmecele femeii lui de dimineață.

Între timp te-ai tuns, leoaică, și ți-ai lăsat gîtul complet dezvelit, brăzdat acum de toate semnele timpului, de toate nopțile nedormite de grija Lui, de dorul meu, de părinții tăi bătrîni ca lumea care ți s-au stins în brațe, de fratele pe care l-ai pierdut în singura noapte în care îndrăzniseși să zîmbești.

Ai făcut multe greșeli, pentru care te pedepsim și te certăm mereu – uneori în glumă, alteori mult prea-n serios. Dar n-o să-ți spunem poate niciodată care ți-e singurul păcat, și cel mai mare – prea-multă-dragostea.

Acum 35 de ani, ai renunțat la tine ca să devii femeia Lui. Acum 32 și cîteva luni, ai renunțat din nou la tine ca să devii a mea, Mama. Acum 14, ai uitat să mai fii și-o fărîmă din tine ca să devii singurul sprijin al bătrînei mame care îți murea chinuită între mîini. Acum 13, în vară, Radu mamii a plecat după mama lui, iar tu stăteai semeață pe holurile unei morgi împuțite și-ndurai zeflemeaua unui polițist abject care-ți raporta sec moartea rușinoasă a încă unei fărîme din tine. Și-acum trei ani și jumătate a trebuit să ții de corpul sfîrșind al unui tată, în timp ce pe mine mă priveai plecînd mult prea departe.

Ai adunat atîtea riduri încît abia ți se mai ghicește albastrul tulbure al ochilor. Dar și-acum, cînd își așează privirea îmbătrînită pe tine, te arcuiești ca o leoaică adormită și-i dezvelești din nou, dintre riduri și prea multe tristeți, pe femeia Lui de dimineață, tînăra care-i umple și-acum ochii de-o trăire pe care bărbații mici de astăzi o declară o nălucă. O secundă – atît îți ia să ne-amintești – și mie, și Lui – că sub pielea asta învinsă de timp stă semeață încă femeia care ne-a-nvăluit o viață-n frumusețe și prea-multă-dragoste.

Prea-multă. Cea mai mare și frumoasă dintre slăbiciunile tale. Te pedepsesc uneori pentru că știu din mine n-o să se reverse niciodată atît de multă iubire; pentru că știu că n-o să fiu niciodată la fel de frumoasă ca tine; pentru că știu că realitatea copilăriei mele n-o să se mai poată întoarcă decît ca un vis.

Nu-ți spun des cît te iubesc și cît îmi lipsești pentru că mi-e teamă că dragostea pe care o să mi-o dai înapoi o să mă înece, o să-mi fure voința să mai fiu adult.

Dar ți-am urcat portretul pe-un perete, fără să-ți spun, și fug mereu la el cînd îmi simt ochii-nlăcrimați și nu mai știu să respir. Pentru că de-acolo îmi zîmbește semeț leoaica mea, cea mai puternică dintre ele toate. Și ție n-o să-ți spun nimic din toate astea, pentru că încerc să fiu fiica ta. Mi-am lăsat părul să crească și-am început să-l ridic în coamă, poate o să-nvăț să fur din femeia Lui de dimineață.

Să-ți spun totuși că te iubesc?

mama

12 august 2014

Poezie

Scriu poezii în fiecare zi, dar cuvintele mi le tac. Le scriu cu zîmbetul putrezit al bătrînului care m-a-ngesuit azi-noapte într-o scoică-mpuțită pe malul mării. Mă mințea c-acolo o să găsesc un prieten. Mi-am sprijinit capul pe pulpa lui și-am așteptat să răsară soarele-n vamă….

Cea mai iubită dintre pămîntene.

Eram la ultima oră de meditații la italiană. A doua zi începea examenul de Bacalaureat, așa că acum făceam o ultimă recapitulare. Priveam cu sete-n jur, la toate detaliile din apartamentul acela masiv din Hristo Botev, dornică să mi le-ntipăresc în memorie: masa masivă din lemn, de-a lungul căreia stăteau înșirate prețioasele ei cărți de literatură italiană, manuale de gramatică și caiete de exerciții; canapea imensă care trîndăvea lipită de doi pereți și pe care pisica casei își ascutea cu nonșalanță ghearele, privind drept în ochii stăpînei care încerca s-o gonească discret, fără să deranjeze ora; și ușile masive din sticlă, prin care ghiceam siluetele dulci, de femei în devenire, ale celor trei fiice ale ei. Mă-ntristasem la gîndul că n-o să mai revin în locul ăsta unde mă-ndrăgostisem de sculpturile lui Michelangelo, de “Logodnicii” lui Manzoni, de cele șase personaje ale lui Pirandello, și de-atîtea alte și alte bucățele de literatură. Doamna C., profesoara mea, își purta cei peste patruzeci de ani și viața de mamă singură cu eleganța încăpățînată a unei eroine burgheze. Zîmbetul cald, ochii-n care i se citea cinismul omului rănit de prea multe ori în viață, silueta încă perfectă pe care o ascundea într-o pereche de blugi decolorați și-un tricou lălîi, degetele lungi și parfumul subtil pe care-l emana îi confereau un aer aparte. Nici pînă azi nu cred că am mai întîlnit vreo femeie care să emane același amestec atît de autentic de forță și femininitate. Iar casa în care mă obișnuiesem să vin cîte-o oră pe săptămînă împrumutase pe-ascuns din farmecul stăpînei.

Tocmai îmi strîngeam caietele de exerciții cînd a sunat telefonul. Era mama. Am simțit brusc că mă prăbușesc. Nu suna niciodată după mine, ceea ce-nsemna că s-a întîmplat ceva cu bunică-mea. Cînd am luat receptorul în mînă, tremuram deja incontrolabil și abia am auzit-o spunîndu-mi să mă duc direct în Grivița, să nu mai trec pe-acasă.

Măta mea…

mata mata

Cînd am intrat în casă, am găsit-o în locul ei dintotdeauna, pe colțul de canapea care deja luase forma corpului ei masiv. Pe-același loc în care îmi croșetase costumul roșu de pitic, în care-mi luase măsuri pentru rochițele modificate ale mamei și pentru fusta turcoaz din catifea, cu pliuri. Pe-același loc din care-mi ordona să-mi fac ordine prin oalele cu jucării de sub televizor ori îmi punea pampoane-n păr, în timp ce fluiera cîte-o melodie de-a lui Dan Spătaru. Iubitul ei, așa-i spunea. Pe același loc în care rămînea înțepenită de spaimă cînd bunicul venea beat acasă… Pe-același loc unde am văzut-o trăindu-și toate fericirile și toate dramele. Acum stătea aproape neclintită, paralizată de durere. Cînd am intrat la ea în cameră, a deschis ochii larg, a schițat un zîmbet și mi-a făcut semn să mă apropii. Ar fi vrut parcă să spună ceva, dar au început s-o străbată fiori de durere și fața i s-a schimonosit într-un vaiet prelung. M-am așezat lîngă ea și, atentă să n-o ating, i-am sărutat mîna. Era singurul loc unde nu-i provocam durere…

– Păpușa lu’ mama…

Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a mai spus. Toată ziua am stat s-o veghem: eu, mama, bunicul și doamna Dobre, vecina și prietena ei de-o viață. Eu și mama mai ieșeam din cameră doar după cîte-o criză, cînd urletele ei ne pătrundeau parcă pînă-n măruntaie și nu ne mai puteam reține lacrimile. Cînd nu gemea, privirea – din care viața părea că i se scursese deja – îi rămînea fixață într-un colț al camerei. Din cînd în cînd, în scurtele momente cînd își revenea în simțiri, îl striga încet pe Radu ori se uita la noi cu toată dragostea care mai reușea să străbată de dincolo de umbra funestă care-i învăluise ochii. Ochii ăia imenși, verzi, în care pînă mai ieri parcă-i clocotea tot sufletul, în care puteam să-i citesc cele mai nuanțate trăiri și care acum mă arunca parcă-ntr-un hău întunecos și rece!

Radu n-a venit…

N-am închis un ochi toată noaptea. De fiecare dată cînd o auzeam gemînd de durere, mă ghemuiam înfrigurată în plapuma pe care mi-o făcuse cu mîna ei cu ani în urmă – și în care mă mai cuibăresc și azi de fiecare dată cînd merg pe la mama – și plîngeam cu sughițuri. Uneori mă strecuram pînă-n ușa camerei ei și-ncercam s-o-nduplec pe mama să mă lase să intru, să i m-așez la picioare și să-mi pun capul pe mîna ei stîngă, cum făcusem de-atîtea ori cînd ne-ntindeam la povești.

A doua zi, la 12, trebuia să intru în sala de examen. Am suportat cu greu cele cîteva minute pe care le-am avut de așteptat în fața liceului, într-o masă învolburată de tineri care rîdeau, tremurau de frică ori își etalau ultimele țoale cumpărate de mami ca să le poarte noroc și să facă impresie bună. Literatură română. Unii… niște poeți, scriitori, niște oameni care-nșiraseră multe cuvinte fără sens pe hîrtii, niște cuvinte care-n ziua aia își pierduseră orice greutate pentru mine. Nu voiam decît să ies mai repede de-acolo și să mă duc acasă. Nici 10 minute n-am stat în sala de examen. Imediat ce-am terminat de scris, am întins-o spre casă. Liceul era la nici cinci minute de mers, dar în ziua aia drumul mi s-a părut interminabil.

Nu lipsisem nici o oră de-acasă. Cînd m-am întors, o mutaseră deja pe recamierul din sufragie, sub tabloul ăla oribil cu țiganca, unde petrecuserăm atîtea nopți îmbrățișate și unde îmi povestea mereu cu emoție-n glas de băiatul de care se-ndrăgostise cînd avea 13 ani și pentru care fugise de-acasă. Băiatul pe care-l luase de bărbat, care i-i dăduse pe mama și Radu și care acum stătea stins lîngă mine, părăsit de puteri. Iar acum stătea acolo, rece și transfigurată, așteptînd pe cineva să vină s-o-mbălsămeze. Chipul îi era în sfîrșit senin, cum nu i-l mai văzusem în ultimii ani. N-am mai putut plînge.

Și pe chipul mamei se lăsase liniștea, dar era de alt soi. Era amorțită de durere, obosită de zilele și nopțile de veghe și pierdută. Ceva-n privirea ei mă speria. S-a apropiat de mine, mi-a mîngîiat obrajii și a șoptit ca pentru ea: “Nu s-a dus pînă nu s-a făcut ora 12. A așteptat să te știe intrată în examen. Mă tot întreba cît e ceasul, iar eu nu știam ce-așteaptă.”

Radu n-a venit. A venit abia după doi ani, cînd a și rămas lîngă ea…

On a Poet’s Lips I Slept

But who that beauteous Boy beguil’d,
That beauteous Boy to linger here?
Alone, by night, a little child,
In place so silent and so wild—
Has he no friend, no loving mother near?
(Coleridge, „Wanderings of Cain”)

Cînd eram un țînc, noaptea-mi trăiam cele mai năstrușnice aventuri și cele mai aprige coșmaruri. Mă pierdeam prin oraș, alergam pe scări în flăcări, cădeam în gol, eram răpită, mă luptam cu monștri (acum îmi dau seama… n-am avut niciodată un prinț salvator :P), muream, vedeam fantome ori eram privită de păianjeni uriași care hălăduiau pe deasupra capului meu. În fiecare seară, din clipa-n care mă-ntindeam în pat, mă rugam să treacă nopțile mai repede. Pentru că dimineața deschideam ochii-n bătaia soarelui, mama-mi zîmbea senină, mîncam împreună ceai cu pîine prăjită și sare și toate spaimele se pierdeau în neant. Se făcea liniște. Apoi prea liniște, și-atunci așteptam cu înfrigurare să vină-ntunericul, să văd ce-mi mai aduce următoarea noapte.

Nocturnele lui Benjamin Britten, în variantă modernă, mic-burgheză :p.

***

Aseară am fost la un concert al Orchestrei NHK, sub bagheta dirijorului Roger Norrington. Beethoven și Britten. Tenor invitat: James Gilchrist.

Nocturna lui Britten, pe versuri de Shelley (On a Poet’s Lips I Slept), Tennyson (The Kraken), Coleridge (Encinctured with a twine of leaves, din “The Wanderings of Cain”), Middleton (Midnight Bell, din “Blurt, Master Constable”), Wordsworth (But that night when on my bed I lay, din “The Prelude”), Owen (“The Kind Ghosts”), Keats (“Sleep and Poetry”) și Shakespeare (Sonetul 43). Cîntată de Gilchrist, acompaniată de Nocturna lui Britten, sub bagheta lui Sir Roger Norrington, poezia engleză nu mi-a sunat niciodată mai… englezească. Aseară, pentru 28 minute, Orchestra NHK a adus Marea Britanie în Japonia.

Dar nu neapărat despre asta vreau să vă povestesc. Da, concertul a fost fabulos, Beethoven m-a făcut – pentru a nu știu cîta oară – să simt că-l ascult pentru prima oară. Nu. Nu că-L ascult pentru prima oară. Că ascult muzică pentru prima oară. După ce-am ieșit de la concert nici n-am mai pus căștile-n urechi (cei care mă cunosc știu că asta nu se-ntîmplă aproape niciodată). Dar, cum ziceam, nu despre asta vreau să vă povestesc. Vreau mai degrabă să vă scriu despre EL.

Intră pe scenă îmbrăcat în pantaloni negri și-o cămașă gri, lălîie. Se mișcă încet, jucăuș și ușor nonșalant. Se-așează-n fața orchestrei și-mbrățisează pe rînd, din priviri, pe fiecare dintre muzicienii din fața lui. Se sprijină cu mîna stîngă pe bara din spatele lui. Se uită-n stînga, apoi în dreapta. Zîmbește, scoate limba ghiduș și-aruncă mîna dreaptă-n aer.

Vioarele încep să susure senin. Zîmbește, i se luminează fața. E roșu-n obraji. Zîmbește viorilor.

Sir Roger Norrington

Cîteva secunde de pauză. Se-ntoarce brusc către public, fals exasperat de întîrzierea cu care orchestra schimbă partitura. Începe să rîdă, cu mîna încă pe bara din spatele lui. Chipurile japonezilor din orchestră, impasibile pînă mai adineauri, se destind complet pentru cîteva clipe. Trimite bezele către contrabași. Se schimbă ultima partitură. Cînd vioarele încep din nou să cînte, aruncă o privire rapidă către public și rînjește complice.

Sir Roger Norrington se joacă. Se joacă cu vioarele, cu oboaiele, cu contrabașii. Se joacă cu publicul. Se joacă cu Beethoven. Îl iubește. A iubi. Iubire. 

Sir Roger Norrington are 79 ani. La sfîrșitul concertului, s-a-ntors către public dintr-o săritură. A dansat în aplauze ca Gene Kelly-n ploaie. Are 79 ani. A venit acum doi în Japonia și de-atunci se joacă cu Beethoven, împreună cu orchestra NHK.

„Who’s getting old?”