Poezie

Scriu poezii în fiecare zi, dar cuvintele mi le tac.

Le scriu cu zîmbetul putrezit al bătrînului care m-a-ngesuit azi-noapte într-o scoică-mpuțită pe malul mării. Mă mințea c-acolo o să găsesc un prieten. Mi-am sprijinit capul pe pulpa lui și-am așteptat să răsară soarele-n vamă.

Le scriu cu mîinile-ncolăcite în jurul roacărului plin de tatuaje și scîrbă de viață. Așa-și închipuie el c-o să devină faimos, c-o tobă africană, o barbă nerasă și-o țigară fumată mizantropic printre dinți. Îmi cîntă-n fiecare seară despre iubiri nebune și libertăți închipuite. L-am mușcat de piept și-am așteptat să-mi curgă prin vene.

Le scriu cu buzele îngropate-n pulpele zvîcninde ale fetei cu ochi de foc, care nu știe că-n mine-i gol. Îmi vorbește mereu despre fericiri perfecte care-s mereu în altă parte, nu aici. O-nghit cu sete și-aștept să mă simt din nou prea-plină.

Cît de ușurată mă simt că nu mai știi să-mi citești printre rînduri. De-acum o să-ncep s-alerg după cuvinte, că-n tine s-a făcut prea frig.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s