Cea mai iubită dintre pămîntene.

Eram la ultima oră de meditații la italiană. A doua zi începea examenul de Bacalaureat, așa că acum făceam o ultimă recapitulare. Priveam cu sete-n jur, la toate detaliile din apartamentul acela masiv din Hristo Botev, dornică să mi le-ntipăresc în memorie: masa masivă din lemn, de-a lungul căreia stăteau înșirate prețioasele ei cărți de literatură italiană, manuale de gramatică și caiete de exerciții; canapea imensă care trîndăvea lipită de doi pereți și pe care pisica casei își ascutea cu nonșalanță ghearele, privind drept în ochii stăpînei care încerca s-o gonească discret, fără să deranjeze ora; și ușile masive din sticlă, prin care ghiceam siluetele dulci, de femei în devenire, ale celor trei fiice ale ei. Mă-ntristasem la gîndul că n-o să mai revin în locul ăsta unde mă-ndrăgostisem de sculpturile lui Michelangelo, de “Logodnicii” lui Manzoni, de cele șase personaje ale lui Pirandello, și de-atîtea alte și alte bucățele de literatură. Doamna C., profesoara mea, își purta cei peste patruzeci de ani și viața de mamă singură cu eleganța încăpățînată a unei eroine burgheze. Zîmbetul cald, ochii-n care i se citea cinismul omului rănit de prea multe ori în viață, silueta încă perfectă pe care o ascundea într-o pereche de blugi decolorați și-un tricou lălîi, degetele lungi și parfumul subtil pe care-l emana îi confereau un aer aparte. Nici pînă azi nu cred că am mai întîlnit vreo femeie care să emane același amestec atît de autentic de forță și femininitate. Iar casa în care mă obișnuiesem să vin cîte-o oră pe săptămînă împrumutase pe-ascuns din farmecul stăpînei.

Tocmai îmi strîngeam caietele de exerciții cînd a sunat telefonul. Era mama. Am simțit brusc că mă prăbușesc. Nu suna niciodată după mine, ceea ce-nsemna că s-a întîmplat ceva cu bunică-mea. Cînd am luat receptorul în mînă, tremuram deja incontrolabil și abia am auzit-o spunîndu-mi să mă duc direct în Grivița, să nu mai trec pe-acasă.

Măta mea…

mata mata

Cînd am intrat în casă, am găsit-o în locul ei dintotdeauna, pe colțul de canapea care deja luase forma corpului ei masiv. Pe-același loc în care îmi croșetase costumul roșu de pitic, în care-mi luase măsuri pentru rochițele modificate ale mamei și pentru fusta turcoaz din catifea, cu pliuri. Pe-același loc din care-mi ordona să-mi fac ordine prin oalele cu jucării de sub televizor ori îmi punea pampoane-n păr, în timp ce fluiera cîte-o melodie de-a lui Dan Spătaru. Iubitul ei, așa-i spunea. Pe același loc în care rămînea înțepenită de spaimă cînd bunicul venea beat acasă… Pe-același loc unde am văzut-o trăindu-și toate fericirile și toate dramele. Acum stătea aproape neclintită, paralizată de durere. Cînd am intrat la ea în cameră, a deschis ochii larg, a schițat un zîmbet și mi-a făcut semn să mă apropii. Ar fi vrut parcă să spună ceva, dar au început s-o străbată fiori de durere și fața i s-a schimonosit într-un vaiet prelung. M-am așezat lîngă ea și, atentă să n-o ating, i-am sărutat mîna. Era singurul loc unde nu-i provocam durere…

– Păpușa lu’ mama…

Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a mai spus. Toată ziua am stat s-o veghem: eu, mama, bunicul și doamna Dobre, vecina și prietena ei de-o viață. Eu și mama mai ieșeam din cameră doar după cîte-o criză, cînd urletele ei ne pătrundeau parcă pînă-n măruntaie și nu ne mai puteam reține lacrimile. Cînd nu gemea, privirea – din care viața părea că i se scursese deja – îi rămînea fixață într-un colț al camerei. Din cînd în cînd, în scurtele momente cînd își revenea în simțiri, îl striga încet pe Radu ori se uita la noi cu toată dragostea care mai reușea să străbată de dincolo de umbra funestă care-i învăluise ochii. Ochii ăia imenși, verzi, în care pînă mai ieri parcă-i clocotea tot sufletul, în care puteam să-i citesc cele mai nuanțate trăiri și care acum mă arunca parcă-ntr-un hău întunecos și rece!

Radu n-a venit…

N-am închis un ochi toată noaptea. De fiecare dată cînd o auzeam gemînd de durere, mă ghemuiam înfrigurată în plapuma pe care mi-o făcuse cu mîna ei cu ani în urmă – și în care mă mai cuibăresc și azi de fiecare dată cînd merg pe la mama – și plîngeam cu sughițuri. Uneori mă strecuram pînă-n ușa camerei ei și-ncercam s-o-nduplec pe mama să mă lase să intru, să i m-așez la picioare și să-mi pun capul pe mîna ei stîngă, cum făcusem de-atîtea ori cînd ne-ntindeam la povești.

A doua zi, la 12, trebuia să intru în sala de examen. Am suportat cu greu cele cîteva minute pe care le-am avut de așteptat în fața liceului, într-o masă învolburată de tineri care rîdeau, tremurau de frică ori își etalau ultimele țoale cumpărate de mami ca să le poarte noroc și să facă impresie bună. Literatură română. Unii… niște poeți, scriitori, niște oameni care-nșiraseră multe cuvinte fără sens pe hîrtii, niște cuvinte care-n ziua aia își pierduseră orice greutate pentru mine. Nu voiam decît să ies mai repede de-acolo și să mă duc acasă. Nici 10 minute n-am stat în sala de examen. Imediat ce-am terminat de scris, am întins-o spre casă. Liceul era la nici cinci minute de mers, dar în ziua aia drumul mi s-a părut interminabil.

Nu lipsisem nici o oră de-acasă. Cînd m-am întors, o mutaseră deja pe recamierul din sufragie, sub tabloul ăla oribil cu țiganca, unde petrecuserăm atîtea nopți îmbrățișate și unde îmi povestea mereu cu emoție-n glas de băiatul de care se-ndrăgostise cînd avea 13 ani și pentru care fugise de-acasă. Băiatul pe care-l luase de bărbat, care i-i dăduse pe mama și Radu și care acum stătea stins lîngă mine, părăsit de puteri. Iar acum stătea acolo, rece și transfigurată, așteptînd pe cineva să vină s-o-mbălsămeze. Chipul îi era în sfîrșit senin, cum nu i-l mai văzusem în ultimii ani. N-am mai putut plînge.

Și pe chipul mamei se lăsase liniștea, dar era de alt soi. Era amorțită de durere, obosită de zilele și nopțile de veghe și pierdută. Ceva-n privirea ei mă speria. S-a apropiat de mine, mi-a mîngîiat obrajii și a șoptit ca pentru ea: “Nu s-a dus pînă nu s-a făcut ora 12. A așteptat să te știe intrată în examen. Mă tot întreba cît e ceasul, iar eu nu știam ce-așteaptă.”

Radu n-a venit. A venit abia după doi ani, cînd a și rămas lîngă ea…

Anunțuri

Un comentariu

  1. japonezaspiruharet · Noiembrie 13, 2013

    Si uite asa, ai reusit tu sa ma faci sa plang, de parca vremea de afara nu-mi era suficienta…. Frumos scris, cu siguranta Mata Mea zambeste la dragostea transmisa de cuvintele nepoatei sale. Multumesc ca ai impartasit caldura si dragostea asta si altora!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s